Craniodonția: tratamentul viitorului sau abordarea interdisciplinară

Pe paginile acestui blog am discutat de mai multe ori rezultatele neobișnuite ale influenței craniodonției asupra coloanei vertebrale și a structurii omului în ansamblu (sau ortocraniodonției, cum este numit acest domeniu în țara noastră), obținute prin acțiunea asupra acestei structuri prin aparatul dentomaxilar al omului, însoțită de folosirea tehnicilor osteopatice. Acest articol prezintă reflecțiile unuia dintre cei mai cunoscuți craniodonți din sudul Europei, medicul italian Giuseppe Stefanelli, despre motivul pentru care craniodonția și posturologia sunt greu recunoscute de lumea științifică modernă.

Ideea că sistemul stomatognat este legat mecanic și funcțional de părți ale corpului aflate la distanță unele de altele îi fascinează și, totodată, îi încurcă pe mulți medici aflați la început de drum.

Filosoful Karl Popper distinge trei tipuri de personalitate în știință:

• cel care schimbă ceva
• cel care vrea să schimbe situația
• cel care nu înțelege că totul s-a schimbat.

Din ultima categorie fac parte cei care, deși sunt convinși că direcția aleasă este corectă, preferă să se bazeze pe „certitudinea” iluștrilor lor predecesori, care consideră că tot ce este nou nu are greutate. Respectând alegerea personală a fiecărui om, nu putem să nu recunoaștem că stomatologia și medicina în ansamblu nu sunt științe exacte și, prin urmare, astfel de „certitudini” sunt foarte des contestate, revizuite și uitate.

Studierea legăturii dintre ocluzia dentară și poziția corpului întâmpină mari dificultăți din cauza presupusei absențe a unor rezultate „științifice”, reproductibile obiectiv, privind „cauzele și efectele”, care, dacă sunt privite în acești termeni strict limitați, probabil nu vor putea fi obținute niciodată. Se pare că lumea academică nu a înțeles că, în secolul XX, a avut loc o adevărată revoluție în știință și o schimbare radicală de paradigmă. Concepția reducționistă carteziană a lăsat loc unei viziuni „sistemice” (integrale) asupra științei și vieții, care cere reevaluarea conceptului de obiectivitate științifică.

În paradigma carteziană se consideră că descrierile științifice sunt obiective, independent de observator și de procesul cunoașterii. Noua paradigmă arată că epistemologia, adică înțelegerea procesului cunoașterii, trebuie inclusă în descrierea fenomenelor naturale și trebuie să devină o parte integrantă a teoriilor științifice. „Știința nu poate rezolva misterul ultim al naturii. Asta se întâmplă fiindcă, în cele din urmă, noi înșine facem parte din misterul pe care încercăm să-l rezolvăm” (Max Planck, fondatorul fizicii cuantice).

Bazată pe gândirea sistemică, „mama informaticii”, cibernetica, încercând să ofere o explicație matematică a mecanismelor neuronale care stau la baza minții umane, încearcă să reducă inteligența umană și funcționarea creierului la starea unui computer, până într-atât încât procesul cunoașterii este definit în ea doar ca prelucrare a informației, transformare a unui set de simboluri pe baza unui set de reguli. Evenimentele recente din științele cognitive au demonstrat clar că inteligența umană este complet diferită de cea a unui computer. Sistemul nervos nu prelucrează nicio informație, ci interacționează cu mediul înconjurător, modificându-i continuu structura. În plus, mintea, memoria și deciziile umane nu sunt în niciun caz complet raționale, ci sunt mereu modulate de emoții. Mintea umană gândește prin idei, nu prin informație, iar ideile sunt tipare integrale care nu decurg din informație, ci din experiență.

„Ceea ce distinge mințile cu adevărat originale nu este faptul că sunt primele care văd ceva nou; ele văd noul în ceea ce este vechi — mereu cunoscut, vizibil, dar neglijat de toți” (F. Nietzsche, „Amurgul idolilor sau cum se filosofează cu ciocanul”).

După aceea, bineînțeles, ne vom întreba de ce nu am văzut niciodată ceea ce ne-a stat mereu în fața ochilor! Fără să mă pierd în retorică, adevărul evident este că excesul de fragmentare tehnică și sectorială a medicinei ne-a făcut să pierdem din vedere „omul în ansamblu” — pe lângă atrofierea capacității noastre de judecată și diagnostic clinic.

Este evident că noțiunile de reproductibilitate și măsurabilitate, necesare pentru a desemna o interpretare „științifică” și, prin urmare, „adevărată” a unui fenomen, au eclipsat tot ceea ce nu îndeplinește aceste criterii. Paradoxul este că astfel negăm existența a tot ceea ce încă nu este cunoscut și nu poate fi înțeles, dar asta înseamnă și negarea posibilității de a păstra sau îmbunătăți sănătatea a milioane de oameni din întreaga lume. Disciplinele definite, de fapt, drept „complementare sau alternative” — precum posturologia, osteopatia, kinesiologia aplicată, homeopatia și homotoxicologia, acupunctura — sunt victimele acestei vechi abordări ideologice.

În special, posturologia și craniodonția sunt umbrite de două păcate originare de neiertat: primul este faptul că abordarea diferă de la un om la altul, asemenea amprentei noastre digitale unice; în al doilea rând, este nevoie ca abordarea multidisciplinară să fie folosită în mod sigur de toți, nu doar de câțiva medici cu adevărat împliniți profesional.

Poate că delirez, dar cred că studiul posturii umane poate fi într-adevăr un laitmotiv, un mijloc prin care am putea vorbi cu toții aceeași limbă. Deocamdată, ar fi suficient ca universitățile să includă această disciplină printre materiile de examen ale tuturor specializărilor medicale.
____________________
Articolul original al lui Giuseppe Stefanelli se află pe site-ul osstefanelli.com. Traducere în limba rusă © zub-za-zub.ru