Medicina oficială nu are o explicație a cauzelor afecțiunii răspândite în zilele noastre numite ipohondrie. Acești bolnavi, care îi exasperează pe medicii generaliști cu numeroasele lor plângeri, ajung, în cele din urmă, în cabinetul unui psihoterapeut sau psihiatru și, îndopați cu medicamente psihoactive, se resemnează cu ideea că sunt «personalități psihotice ușor influențabile», «care nu vor să-și asume responsabilitatea pentru propria viață». Dar poate că tocmai punctul de vedere științific general acceptat nu le permite să facă acest lucru? În căutarea adevăratelor cauze ale ipohondriei, să apelăm la înțelepciunea antică și la descoperirile ultramoderne și, totodată, să aflăm dacă un ipohondru se poate totuși vindeca.

Ce este considerată ipohondria în medicina modernă

Ipohondria este o tulburare în care omul este excesiv de preocupat de starea sănătății sale și i se pare că are o boală gravă, în absența unor motive obiective pentru aceasta. Cel puțin așa descriu ipohondria manualele moderne de psihologie și psihiatrie. Este considerat ipohondru omul care se simte permanent bolnav și descoperă mereu noi simptome de boli în cele mai diverse părți ale corpului — la inimă, în tractul gastrointestinal, în sistemul urogenital, în cel imunitar, în cap, în articulații; i se pare că are vreo infecție exotică sau o boală autoimună…

Probabil că aici am putea încheia descrierea, adăugând doar că medicina modernă susține că ipohondria nu se vindecă, «deoarece nu este o boală a corpului», și îi trimite la psihoterapeuți și psihiatri pe ipohondrii care «aleargă tot timpul pe la medici». Dar în practică se dovedește că nici psihiatrii și psihologii nu sunt în stare să-i ajute pe acești «bolnavi închipuiți». Se formează un cerc vicios în care omul care suferă începe să se considere cu adevărat nebun. Dar poate că problema nu ține deloc de psihic?

Ce este ipohondria în realitate

Interesant este că însuși termenul ipohondrie provine din cuvântul grecesc ὑποχόνδρια, în care sufixul ὑπο înseamnă «sub», iar χόνδριος — «zona corpului de sub coastele cartilaginoase». Se pare că încă din Antichitate grecii cunoșteau această boală, despre care, dintr-un motiv oarecare, se considera că se află în zona diafragmei (dacă folosim limbajul modern). Oare grecii antici nu înțelegeau deloc problema și au numit această boală «aflată sub coastele cartilaginoase» pur și simplu fără motiv? Hai să vedem ce se află în această zonă.

Vedem că sub marginea inferioară a coastelor se află ficatul, stomacul, splina, iar sub ficat vedem vezica biliară, indicată discret cu verde. Dar, în sine, toate acestea nu ne spun nimic. Să încercăm să privim această imagine puțin mai larg. Atunci putem vedea că organele interne nu «plutesc în aer», ci sunt susținute de diafragmă și de un sistem de mușchi interni, bogat înzestrați cu nervi care se conectează cu organele interne. Este clar, totodată, că fiecare nerv face parte din sistemul nervos unitar al organismului. Iar acum să ne imaginăm pentru o clipă că, dintr-un motiv oarecare, coastele sunt comprimate. Ce se va întâmpla? Toate organele interne enumerate mai sus și musculatura internă, inclusiv terminațiile nervoase, ajung să fie comprimate.

Iar acum imaginați-vă că v-ați prins un deget, de exemplu pe cel mai mic — degetul mic. Firește, sistemul vostru nervos va semnala durerea și întregul organism va suferi până când vă eliberați de compresie. Dar acum imaginați-vă că sunt comprimate nu degetul mic, ci organe interne importante, vitale… Și acest lucru nu durează minute, ca în cazul degetului prins, ci ani (!) În plus, pentru a avea imaginea completă, imaginați-vă că nu numai coastele sunt comprimate, ci, așa cum se întâmplă, sunt și rotite într-o parte și înclinate. E înfricoșător să ne imaginăm ce se întâmplă atunci cu organele interne străbătute de terminații nervoase. Când vă prindeți un deget și vă arătați îngrijorarea din această cauză, nimănui nu-i trece prin cap să vă trimită pentru asta la psihoterapeut, dar acolo sunteți trimiși în cazul comprimării organelor interne (uneori foarte grave). Acest lucru nu se întâmplă fiindcă medicii sunt «nepricepuți» — pur și simplu, din păcate, nu mai ține de competența lor. Această traumă aparține domeniului biomecanicii corpului.

De ce se comprimă coastele

Să privim coastele ca parte a sistemului scheletic unitar al omului. În imagine sunt prezentate patru stadii ale dezvoltării scoliozei în plan frontal. Mai jos putem vedea primul și ultimul stadiu ale dezvoltării lordozei și cifozei în plan lateral. Suprapuneți în imaginație cele două planuri din aceste imagini și imaginați-vă ce se întâmplă atunci cu coastele și cu organele interne și nervii aflați sub ele.

Despre fazele dezvoltării tuturor acestor deformări ale coloanei și despre experiența trăită de un om real cu o asemenea compresie puteți citi mai detaliat aici. Dar acum ne interesează mecanismul care declanșează aceste schimbări, în ce parte a corpului își are originea și, mai ales, prin ce metode poate fi îndreptată situația. Este important, deoarece «bolnavii închipuiți», obosiți de suferințe reale, au încercat cu siguranță zeci de metode de tratament, de la înot și masaje la terapii manuale, fizioterapie și acupunctură, ca să nu mai vorbim de psihoterapeuți, însă nimic dintre acestea nu i-a ajutat.

Pentru aceasta să ne imaginăm că ne aflăm la poalele unui munte și încercăm să-l studiem din această perspectivă — examinăm separat pietrele, copacii, potecile (așa cum au făcut înainte numeroși medici din diferite specialități la care ipohondrul a apelat deja). Iar acum să ne imaginăm că ne-am ridicat la o anumită înălțime deasupra muntelui și să-l privim din această perspectivă ca pe un întreg — căci tocmai așa este organismul nostru.

Unde se află «rădăcina ipohondriei»

La linkul de mai sus este prezentată povestea unui tânăr italian, care se afla în al treilea stadiu de colaps postural. Suferea de numeroase simptome, inclusiv tulburări gastrointestinale grave și ipohondrie diagnosticată de medici. Prin încercări și greșeli, a descoperit că «mecanismul declanșator» care pune în mișcare deformările scheletice se află… în sistemul stomatognatic al organismului — mai simplu spus, în gură — și depinde de poziția mandibulei. Despre această legătură puteți citi mai detaliat aici, iar în cadrul acestui articol vom menționa doar că acest italian, trecând prin suferințe incredibile, a găsit o metodă de a se vindeca și a făcut «din întâmplare» o descoperire științifică. Metoda sa Starecta a atras interesul unor specialiști de frunte ai lumii, iar în martie 2018 această metodă era deja recunoscută de știința medicală.

Această descoperire este un adevărat progres major și o speranță pentru un număr imens de «bolnavi închipuiți» din întreaga lume și completează minunat lucrările cercetătorului american Darick Nordstrom, care, la începutul anilor optzeci, a dezvoltat aparatul intraoral ALF pentru a elimina deformările sistemului maxilarelor și ale craniului. În țara noastră, pe baza acestui sistem a apărut o direcție inovatoare, ortocraniodonția. În cadrul acestui articol vom menționa că tratamentul prin această ultimă metodă este posibil numai cu un medic, în timp ce metoda Starecta presupune autotratament. Dar să revenim la ceea ce mai poate provoca simptomele «ipohondriei».

Pe traseul nervului vag

În cazul deplasării mandibulei se produce inevitabil o modificare a lungimii mușchilor din partea posterioară și anterioară a gâtului, precum și a vertebrelor cervicale. Prin foramenul jugular al craniului trece nervul vag, care coboară spre organele aflate în partea cea mai de jos a cavității abdominale, atingând pe traseu principalele organe mari (lucru pe care îl vedem în imaginea de mai sus). Ramurile sale se îndreaptă pe suprafețele esofagului și pătrund în cavitatea abdominală. Acolo se ramifică direct către organele cavității abdominale și plexul solar. Iar acum, prin analogie cu degetul prins, imaginați-vă doar ce se întâmplă în cazul comprimării acestui nerv în foramenul jugular sau în oricare dintre porțiunile gâtului aflate mai jos! Omul devine literalmente «o durere continuă», fără să simtă localizarea sursei ei, și se chinuie cu dureri care rătăcesc și își schimbă permanent locul. Văzând această imagine mai completă, veți mai continua să vă îndoiți că «ipohondria» este psihosomatică, și nu rezultatul unei traume biomecanice?

Să examinăm ce se întâmplă când este perturbată legătura din acest lanț dintre creier și organele interne ale cavității abdominale. Nervul vag trimite permanent către creier informații despre starea lor, iar de la creier către organele interne vin comenzi să se liniștească sau să «intre în luptă» în condiții de stres. Mai simplu spus, nervul vag este «comandantul suprem» care ajută la păstrarea calmului în situații stresante. Sistemul nervos autonom este alcătuit din două sisteme diametral opuse care «trag de frânghie» pentru a menține homeostazia organismului: sistemul nervos simpatic îndeplinește funcția «pedalei de accelerație» (stimulează producția de adrenalină și cortizol), iar cel parasimpatic — pe cea de «frână». Nervul vag reprezintă «punctul central de comandă» al sistemului nervos parasimpatic, fiind un fel de «frână»: încetinește activitatea organismului, folosind neurotransmițători (acetilcolină și GABA) pentru a scădea tensiunea arterială și a încetini activitatea organelor. Iar acum imaginați-vă că acest mecanism este stricat! Bătăile nebunești ale inimii, gura uscată, palmele transpirate, senzația neplăcută din abdomen și tremurul de emoție sunt rezultatul tocmai al unei defecțiuni în funcționarea nervului vag. Dar nici asta nu este totul.

«Al doilea creier»

Nervul vag, după cum am menționat mai devreme, coboară mai jos în cavitatea abdominală, unde se află sistemul nervos enteric al tractului gastrointestinal. Acesta este numit «al doilea creier», deoarece într-adevăr seamănă în multe privințe cu creierul: poate lucra autonom și chiar influența comportamentul omului, trimițând semnale către creier prin nervul vag. Totodată, atât creierul, cât și «creierul abdominal» conțin celule gliale auxiliare (ele asigură condițiile pentru transmiterea și generarea impulsurilor nervoase). În același timp, creierul conține 85 de milioane de neuroni, iar «al doilea» — nu mai puțin de 500 de milioane! Ambele produc o cantitate egală (!) de dopamină — una dintre componentele importante ale «sistemului de recompensă» al creierului, deoarece acest hormon provoacă un sentiment de satisfacție și influențează procesele de motivare și învățare. Și, cel mai interesant, «al doilea creier» din cavitatea abdominală produce nu mai puțin de 95% din serotonină — «hormonul fericirii» — în timp ce creierul produce doar 5%!

Sperăm că acum este clar de ce orice compresie în zona cavității abdominale sau pe orice porțiune a traseului nervului vag poate provoca simptome de ipohondrie care pur și simplu nu pot fi vindecate la psiholog. Mai mult, adesea acestor «bolnavi» li se prescriu antidepresive, în timp ce pentru producerea «hormonilor fericirii» naturali este nevoie doar de decomprimarea organelor cavității abdominale, îndreptând coloana pe cale biomecanică și eliminând astfel deformările întregii structuri a corpului. Pare de necrezut că toate aceste schimbări pot fi obținute doar corectând poziția mandibulei. Dar tocmai în acest fel, datorită Starecta și ortocraniodonției, deja mii de oameni din întreaga lume au scăpat de ipohondria care îi chinuia și de numeroasele simptome care o însoțeau. Medicina științifică oficială încă «scârțâie» și se opune schimbărilor, dar începe deja să cedeze teren sub presiunea descoperirilor tot mai uimitoare din acest domeniu. Și acest lucru chiar dă speranță.

Distonia vegetovasculară ca traumă biomecanică: experiența mea — aici.

Ipohondria și problemele de postură (capitol din cartea lui Moreno Conte (Italia) «Cum mi-am îndreptat coloana» — aici.
________________
© zub-za-zub.ru