Biomecanica craniului și stomatologia

«În cap există un singur os mobil, și acesta este mandibula!» — din păcate, această opinie larg răspândită printre stomatologi se încheie adesea cu o adevărată catastrofă pentru sănătatea pacienților. Pentru mulți stomatologi, craniul este într-adevăr, încă și astăzi, o structură monolitică, ce reprezintă fundația solidă a sistemului dentomaxilar, deși această convingere greșită a fost infirmată de numeroase studii științifice încă de la începutul secolului 20.

Acest articol reunește noțiunile de bază despre biomecanica craniului, prezentate de fondatorul ortocraniodonției din țara noastră, A.O. Savinov, pe resursele forum.stom.ru, dentalmagazine.ru și din prelegerile remarcabilei kinesioloage ruse, profesoara L.F. Vasilieva (www.rusmedserv.com). Sper că toate aceste informații vor ajuta la înțelegerea motivului pentru care este atât de important să lucrați cu un stomatolog, ortodont sau specialist în protetică dentară care înțelege bine biomecanica craniului și a posibilităților enorme pe care le are un specialist cu asemenea cunoștințe în tratarea celor mai diverse boli ale corpului.

Noțiuni de bază și «Respirația Vieții»

Potrivit convingerilor consacrate în stomatologie, craniul este o structură monolitică. Acestora li se opun principiile osteopatiei, bazate pe faptul că oasele craniene sunt mobile. Mobilitatea oaselor craniului în cadrul ciclului său alternativ de expansiune și contracție se numește ritm cranian. Acest ciclu de expansiune și contracție are loc cu o frecvență de aproximativ 6-10 ori pe minut, iar o asemenea mobilitate a oaselor craniene se păstrează pe tot parcursul vieții omului.

Cercetarea originală în acest domeniu a fost făcută de osteopatul William Sutherland (1873-1954), căruia, în timpul studierii craniului, i-a venit ideea că suturile oaselor temporale, în locurile în care se unesc cu oasele parietale, «erau teșite, amintind prin aspect de branhiile peștilor, indicând mobilitatea lor și prezența unei funcții respiratorii». Era o teorie controversată în lumea medicală și, începând din 1910, Sutherland a petrecut mulți ani încercând să-și infirme propria teorie. Totuși, cercetările făcute de el timp de peste trei decenii, asupra propriei persoane și asupra pacienților, au confirmat doar că oasele craniului se mișcă în locurile suturilor de legătură.

După confirmarea capacității de mișcare a oaselor craniene, Sutherland și-a dezvoltat teoria și a descris așa-numitul sistem membranar de tensiune reciprocă, pentru a desemna cele trei axe carteziene care asigură ciclurile de inspirație și expirație ale craniului. Medicul a numit aceste mișcări respiratorii craniene mecanism respirator primar, sau Respirația Vieții, expresie împrumutată din cărțile vechi.

Este remarcabil că, într-unul dintre papirusurile egiptene antice consacrate artei vindecării și descifrate de contemporanii noștri (așa-numitul The Edwin Smith Papyrus, originea cunoștințelor descrise în el datând din vremea marelui înțelept și vindecător Imonhotep, care a trăit în jurul anului 3500 î.Hr.), este descris un flux pulsatoriu în membranele care alcătuiesc sistemul craniosacral cu care lucrează osteopații moderni. În Egiptul Antic, preoții vindecători acționau asupra acestui sistem cu ajutorul misticei Sa — «respirația vieții».

Apropo, medicul grec antic Hipocrate afirma că lichidul cefalorahidian servește drept recipient și purtător al a ceea ce numea «scânteia vieții», iar inițiatul Leonardo da Vinci reprezenta în desenele sale structura interioară a craniului în trei planuri carteziene. Spre sfârșitul vieții, Sutherland a descoperit uimitoarea capacitate interioară a organismului de a se reface singur, iar această viziune a Respirației Vieții i-a schimbat complet perspectiva asupra tratamentului, trezind în el o profundă venerație pentru spirit.

Fundamentarea științifică a respirației craniene

Dar să revenim la fundamentarea științifică modernă a mișcării oaselor craniene. Descris de Sutherland, sistemul membranar include învelișurile osoase vertebrale legate de sacru. În urma observațiilor, medicul a concluzionat că sacrul se mișcă sincron cu oasele craniene. Astăzi, cea mai convingătoare teorie a apariției ritmului cranian este teoria modificării ciclice a presiunii lichidului cefalorahidian, dezvoltată de John Upledger (J. Upledger), care a perfecționat experiența dobândită de Sutherland.

«Biblia» acestui subiect a fost scrisă de unul dintre studenții lui Sutherland, Harold Magoun (H. Magoun). El a publicat mai multe articole despre interconexiuni, importanța sistemului dentomaxilar și integrarea craniomandibulară (cranio-maxilară). Din păcate, aceste publicații au apărut în literatura osteopatică și, de aceea, nu au atras atenția stomatologilor. Cercetările în acest domeniu au fost continuate de discipoli ai lui Sutherland precum Viola Frimen, Louis Rommevo, Ernest Rețlav și alții. Carsten Gunnergard a determinat deschiderea arcului alveolar al maxilarului superior cu aproximativ 1,55 mm, la o frecvență de 9 cicluri pe minut.

Astfel, cercetările osteopatice au arătat că mecanismul descris, care influențează formarea craniului, se extinde asupra tuturor părților structurilor craniofaciale, inclusiv asupra poziției spațiale, dimensiunilor relative și formei șirurilor dentare. Aceasta înseamnă că structura craniului influențează semnificativ starea și funcția ocluziei dentare a pacientului. Dar se observă și o influență inversă! De aceea, stomatologii trebuie să recunoască faptul că influența asupra structurii craniului apare la fiecare pas pe care îl fac: de la diagnostic și tratamentul ortodontic sau protetic realizat până la măsurile de stabilizare a rezultatelor (aici este vorba despre solidarizarea dinților maxilarului superior, care blochează suturile craniene și, prin urmare, «respirația vieții», fiind o adevărată crimă împotriva sănătății pacientului).

Este timpul să recunoaștem că stomatologia modernă se potrivește cel mult «capului profesorului Dowell» și chiar și în acest caz o intervenție neîndemânatică poate «face ravagii» în zona articulațiilor temporomandibulare și poate provoca deformări craniene. Este timpul ca medicii să înceapă să privească părțile în raport cu întregul, așa cum se face în osteopatie, care este mai veche (după cum am putut constata) decât pare la prima vedere. Pentru mișcarea oscilatorie craniană, osteopații au dezvoltat o terminologie specifică, la care vom apela mai jos când descriem biomecanica craniului. Iar acum trebuie acordată atenție uneia dintre cele mai importante concluzii ale tuturor cercetărilor descrise: suturile craniene rămân mobile și deschise chiar și la vârste înaintate!

Oasele-cheie și fiziologia apariției ritmului cranian

În secțiunea mediană a craniului de mai sus se pot vedea patru oase: occipitalul (os occipitale, marcat cu violet), sfenoidul (os sphenoidale, cu galben), etmoidul (os ethmoidale, cu gri) și vomerul (vomer, cu roz pal).

Oasele-cheie ale sistemului cranian sunt considerate a fi sfenoidul (os sphenoidale) și occipitalul (os occipitale). Sfenoidul se unește cu occipitalul prin așa-numita synchondrosis sphenooccipitalis (SSO, sincondroza sfenooccipitală; se întâlnește și termenul simfiză sfenobazilară, SBS), un tip de articulație în care capetele imobile ale oaselor sunt unite prin țesut cartilaginos.

În faza de flexie, adică faza de mărire a volumului craniului, sfenoidul se mișcă în direcție ventrală și caudală (săgețile din schema de mai jos) pe axa X sau AA. Acest os își transmite mișcarea oaselor craniului facial și, în special, osului central al feței, maxilarului (maxilla), vomerului (vomer) și etmoidului (os ethmoidale). În același timp, occipitalul se mișcă pe axa X sau BB în direcție caudală și dorsală. Își transmite mișcarea sacrului (os sacrum) prin dura mater (dura mater spinalis) și unor părți ale neurocraniului (în imaginea de mai jos). În faza de extensie, adică faza de micșorare a volumului craniului, mișcarea oaselor se produce în ordine inversă.

Flexie

Extensie

Schematic, aceste două faze pot fi reprezentate și astfel:

Sau, mai simplu spus, acest proces de expansiune și comprimare poate fi comparat astfel: faza de flexie (expansiune) corespunde inspirației omului, iar faza de extensie (comprimare) corespunde expirației.

Ambele mișcări favorizează evacuarea lichidului cefalorahidian și a sângelui din craniu, iar orice perturbări ale dinamicii mișcării acestor două oase pot provoca modificări ale stării omului. Dacă oasele craniene se fixează într-una dintre fazele menționate mai sus, amplitudinea celei de-a doua scade, iar abaterile devin cronice și se reflectă asupra întregii posturi a omului. Astfel, tipului de flexie îi vor fi caracteristice hidrocefalia, problemele bronșice, durerile de cap, miopia și durerile în segmentul lombar inferior al coloanei. O asemenea fixare poate avea cauze intrauterine, mai ales prin comprimarea cordonului ombilical, sau poate proveni dintr-un traumatism mecanic la naștere, precum și dintr-o cădere pe coccis ori pe picioare. Tipului de extensie îi sunt caracteristice rinofaringitele cronice, hipermetropia, problemele segmentului lombar și ale celei de-a șaptea vertebre cervicale. Pe lângă cauzele intrauterine și traumatismele de la naștere, fixarea de acest tip apare adesea din cauza traumatismelor din zona occipitală a capului. În același timp, un astfel de traumatism poate fi stomatologic!

Respirația craniană și șirurile dentare

În literatura stomatologică răspândită există doar câteva articole care descriu efectul acestei mișcări craniene asupra structurilor faciale și șirurilor dentare. Mișcarea sfenoidului se transmite întregului complex sfeno-maxilar. În faza de flexie (expansiune), apofizele pterigoide ale sfenoidului se mișcă spre exterior și înainte, afectând complexul palatino-maxilar. Aceasta duce la lărgirea, coborârea și aplatizarea palatului (am văzut deja acest lucru în ilustrație, dar să mai privim o dată):

În timpul fazei de extensie (contracție), dimpotrivă, acest proces este însoțit de contractarea și ridicarea palatului («palat gotic»). În acest moment se deplasează și osul temporal, formând o mișcare de tip basculare, și are loc și deplasarea articulației maxilo-mandibulare (ceea ce este un subiect amplu separat). Lateral, baza craniului este formată de osul temporal, care conține fosa articulară a articulației temporomandibulare. Prin suprafețele ocluzale ale dinților maxilarului superior și mandibulei se transmite sarcina asupra oaselor craniene.

Chiar și acești puțini factori ai mișcării craniene ar trebui să fie evidenți pentru medicul stomatolog. Iar maxilarul superior trebuie privit ca două oase separate, care se îndoaie în jos și spre exterior, apoi se contractă din nou spre interior. În acest context, trebuie avut în vedere că diferite intervenții protetice dentare asupra dinților pot influența mobilitatea maxilarului superior.

În special, când o proteză-punte este amplasată în zona dinților centrali, traversând linia mediană, sau când se amplasează o proteză parțial mobilizabilă ori o atelă ortodontică, ritmul cranian al maxilarului superior este frânat semnificativ. Din cauza legăturilor biomecanice strânse cu celelalte oase craniene, acest lucru are un efect inhibitor asupra întregului sistem cranian! Pe lângă ruperea protezei, o consecință frecventă a montării acestor construcții este dereglarea întregului organism, cu predispoziția corespunzătoare la diverse boli. Am discutat deja aceste teme în articolele despre consecințele aparatului dentar fix asupra sănătății, precum și despre șlefuirea contactelor și extracția măselelor de minte. În multe cazuri, crearea unui nou plan ocluzal duce la modificări patologice în sistemul cranio-maxilar și în alte sisteme ale organismului, care se pot manifesta la câțiva ani după protezare, intervenția ortodontică sau restaurarea dinților!

De aceea este atât de important ca, înaintea oricărei intervenții stomatologice, să se echilibreze orice distorsiuni craniene și să se aducă maxilarul superior în poziția corectă (de această direcție se ocupă ortocraniodonția, folosind aparate intraorale ALF), să se găsească poziția corectă a mandibulei și a articulațiilor temporomandibulare și abia apoi să se realizeze orice lucrări în ocluzia pacientului. Aceste noi principii ale tratamentului stomatologic, ortodontic și protetic permit nu doar corectarea disfuncțiilor craniene, ci și, în acest fel, vindecarea spontană a multor boli care înainte fie erau considerate incurabile, fie răspundeau greu la tratament: dureri de cap de diverse origini, probleme de auz, bruxism, tulburări posturale, apnee în somn și o întreagă serie de tulburări neurologice legate de perturbarea circulației cerebrale. Mi-ar plăcea foarte mult să sper că un număr cât mai mare de medici stomatologi vor adopta aceste noi cunoștințe și abilități.

Ortocraniodonția: filosofia și algoritmul de bază al tratamentului — aici.
____________________
© zub-za-zub.ru