DVV ca traumă biomecanică: experiența mea

Mulți dintre noi primesc diagnosticul de distonie vegetovasculară. Totodată, mulți dintre noi au încercat deja toate tipurile de tratament propuse de medicii diferitelor specialități — de la gimnastică și terapie manuală până la medicamente vasodilatatoare și psihoterapie, dar au constatat că nimic din toate acestea nu aduce o ameliorare pe termen lung. Probabil aș fi continuat să trăiesc așa, mai ales că la mine DVV era într-o formă destul de ușoară, dar într-o zi, din proprie voință, am apelat la medici care nu se pricepeau prea bine la ceea ce făceau… În acest articol vreau să împărtășesc experiența cu DVV trăită pe propria «piele» și descoperirile neașteptate pe care, vrând-nevrând, a trebuit să le fac, aflându-mă în fluxul necontrolabil pe care o intervenție stomatologică de proastă calitate îl generase în corpul meu.

Ce este DVV

Distonia vegetovasculară (DVV) — este o boală a sistemului nervos central întâlnită la patruzeci la sută din populația Pământului. Acesta este un postulat general acceptat al medicinei oficiale. Printre simptomele distoniei vegetovasculare ea include: accelerarea pulsului și dureri în zona inimii, dificultăți de respirație, creșterea sau scăderea tensiunii arteriale, slăbiciune, transpirație, oboseală rapidă, tulburări circulatorii, extremități reci sau creșterea temperaturii, tremur în mâini, «nod în gât», dureri abdominale și tulburări ale funcționării intestinului, schimbări emoționale, anxietate generală etc. Drept cauze oficiale ale DVV sunt considerate bolile sistemului nervos central, bolile infecțioase și răcelile, precum și osteocondroza cervicală și subluxația primei vertebre cervicale, dezechilibrele hormonale și unele boli cronice ale organelor interne. Totodată, în medicina tradițională, simptomele vegetative atribuite DVV sunt considerate secundare și apărute pe fondul bolilor psihice și somatice.

Trebuie observat că în Clasificarea internațională a bolilor diagnosticul de DVV lipsește, la fel și termenul apropiat ca sens «distonie neurocirculatorie». Totodată, în atotștiutoarea Wikipedia se precizează că DVV este un diagnostic învechit și controversat, însoțit de «măsuri de tratament inadecvate și ineficiente, care agravează prognosticul bolii și calitatea vieții pacienților». Cu toate acestea, acest diagnostic, care cuprinde un număr mare de simptome diferite, continuă să fie pus pacienților și în ziua de azi, iar astăzi li se aplică numeroase măsuri de tratament ineficiente. În medicina occidentală există diagnosticul de distonie cervicală, în care pacientul suferă de spasme musculare ce îl obligă să-și schimbe înclinarea capului. În percepția noastră, cel mai apropiat de el ca sens este termenul «torticolis». Totuși, pacienții care suferă de simptomele enumerate mai sus primesc de obicei în Occident diagnosticul de ipohondrie — un diagnostic la fel de nedefinit ca DVV «sovietică», care presupune și el natura psihosomatică a acestei boli. Îmi voi permite să nu fiu de acord, fiindcă întreaga mea experiență demonstra contrariul…

Povestea mea

Au început să îmi pună diagnosticul de DVV din adolescență, când în doar câteva luni am crescut mult în înălțime, fiind totodată foarte slabă. Au început durerile de cap și am început să simt oboseală. Totodată mi-au diagnosticat «o mică scolioză», care la exterior aproape nu se observa, și instabilitatea celei de-a doua și a treia vertebre cervicale, «pe care le are toată lumea și toți trăiesc cu ele». Mi s-a recomandat să fac sport, ceea ce am început să fac activ și cu plăcere, încercând literalmente totul — de la culturism feminin până la întinderi meditative și dans. Asta chiar a ajutat și era pe deplin suficient ca să trăiesc normal. Singura condiție obligatorie pentru o existență normală era pentru mine mult somn; altfel, dacă trebuia să mă trezesc devreme, mă simțeam ca o legumă. Dar toate studiile se desfășurau în schimbul al doilea, de aceea nu observam o problemă deosebită, continuând să mă dezvolt și să încerc să-mi împlinesc visele.

Mulți cunoscuți ai mei își puneau aparate dentare, zâmbind apoi încrezători cu dinții drepți. Am hotărât să urmez și eu această modă. Pe rândul inferior al dinților, lângă canin, aveam o înghesuire și voiam foarte mult să rezolv toate acestea ca să devin absolut perfectă și irezistibilă, fiindcă în acel moment mi se părea că aspectul este cel mai important lucru pentru o femeie. Mi-au rezolvat această «problemă» prin extragerea caninului și închiderea cu aparatul dentar a spațiului rezultat. De la aparatul dentar de pe dinții superiori au început să mă doară tare capul și oasele feței, dar, fiindcă «frumusețea cere sacrificii», suportam stoic. Ortodontul a hotărât să extragă și o măsea de minte. Fiindcă «medicul știe mai bine», nu m-am opus. Și tocmai acest eveniment mi-a împărțit viața în «înainte și după». Încă în scaunul chirurgului, imediat ce mi-a fost extras «acest atavism», am simțit deodată amețeală și greață, stomacul parcă mi-a «sărit», iar partea frontală a feței s-a contractat pe partea dintelui extras. Această stare «acută» a durat aproximativ două luni, în care am început să observ că mi se schimbă caracterul — dintr-un om calm și echilibrat începeam să mă transform într-o ființă nervoasă, încordată, care voia un singur lucru — liniște. Ortodontul spunea că am «prea multe plângeri», a scos aparatul dentar, a pus pe ambele arcade dispozitive de contenție și, cu un zâmbet hollywoodian, m-a trimis în noua mea viață. Dar, cum s-a dovedit, acesta era doar începutul.

Sindromul arterei vertebrale

Revenind la posibilele cauze ale distoniei vegetovasculare, este imposibil să nu observăm sindromul arterei vertebrale, discutat activ astăzi pe internet (SAV) și lucrările chirurgului lituanian Povilas Pauliukas, convins nu fără temei că artera vertebrală este prinsă sub mușchiul scalen și că această problemă poate fi rezolvată prin îndepărtarea lui. Prinderea arterei vertebrale la originile ei (zona claviculei) se numește în literatura occidentală sindrom de apertură toracică și este o afecțiune extrem de greu de diagnosticat, fiindcă mulți neurologi și medici din alte domenii nu au aceste cunoștințe. Povilas Pauliukas are pe această temă o lucrare excelentă, «Insuficiența vertebrobazilară: cauze, simptome, diagnostic și tratament chirurgical», care clarifică în mare măsură originea simptomelor de amețeală, instabilitate, lipsă de concentrare, «creier încețoșat» și probleme emoționale apărute în lipsa unei alimentări suficiente cu sânge a creierului.

Am fost la consultație la Povilas, despre care voi povesti mai jos, dar aici vreau să subliniez o deficiență importantă, după părerea mea, a cercetărilor sale — acordă atenție doar compresiei arterei vertebrale la origini și sub mușchiul scalen, dar ignoră posibilitatea ca ea să fie prinsă la prima vertebră cervicală, ceea ce poate avea loc adesea la deplasarea acesteia și se poate agrava prin anomalia Kimmerle — un inel osos în jurul arterei vertebrale în zona arcului posterior al atlasului. Poate asta explică faptul că cinci dintre cei zece foști pacienți ai lui cu care corespondam erau gata literalmente să-i sărute mâinile și îl numeau salvator, iar alți cinci îl înjurau în toate felurile și îl numeau «măcelar» și «șarlatan». Acum este important să observăm că sindromul arterei vertebrale, după cum confirmă cercetările, este provocat de schimbări în vertebrele cervicale — osteocondroza lor — și de schimbările în lungimea și tonusul normal al mușchilor gâtului care însoțesc acest proces.

Noua viață «fericită»

După dintele extras am început să simt că parcă a încetat să îmi «respire» capul. Abia recent am aflat că în asemenea cazuri la om are loc blocarea suturilor craniene, dar atunci, fără să înțeleg deloc ce se întâmplă, sufeream cu adevărat. Schimbările fizice au atras instantaneu și schimbări la nivel psihic. Dacă înainte reacționam absolut calm la oamenii agresivi, iar ei, simțind starea mea relaxată, se linișteau, acum eu însămi începeam tot mai des să simt agresivitate fără motiv. Anii de dans și meditație îmi permiteau să privesc toate acestea din afară și să nu mă las cufundată în această stare, dar începeam să mă îndepărtez tot mai mult de oameni și să devin tot mai închisă. Începeam să uit ce înseamnă plăcerea flirtului și a comunicării. Comunicarea cu prietenii aluneca tot mai mult spre conversații telefonice, fiindcă după o oră de mimică vie și râs simțeam câteva zile spasme în ceafă și în plexul solar. Înțelegeam că nu era vorba deloc de psihic și că toate aceste dureri erau consecința directă a unei probleme fizice, dar nu știam ce problemă este și ce să fac acum.

Comunicarea devenise chinuitoare și fiindcă eram obișnuită să-mi privesc interlocutorul în ochi, iar după aceea mă chinuiau câteva zile tensiunea din jurul ochilor și fruntea și creștetul în spasm la maximum. Aceste spasme erau însoțite de «încețoșarea» lumii din jur și practic de «nesimțirea» propriei persoane. În plus, începuse să se întâmple ceva cu diafragma — parcă se strânsese, oricât încercam să o relaxez prin întinderi și respirație. La râs sau la emoții intense — indiferent dacă pozitive sau negative — ea se contracta și începea ceva asemănător gastritei, deși după două zile de liniște trecea la fel cum începuse. Totodată simțeam tensiune emoțională, izolare și neliniște. Este o stare foarte chinuitoare, de aceea la nivel intuitiv am început să evit orice factori care o provocau. Iar printre aceștia se numărau atât eforturile fizice intense, cât și orice emoții puternice, inevitabile într-o comunicare umană sănătoasă. Simțeam cum vioiciunea mea firească alunecă spre starea unui psihic frigid, care tinde spre liniștea de bătrânică. A trebuit să renunț la dansurile mele dragi, de care erau legate multe speranțe în viață; din cauza spasmelor din ceafă, și munca creativă la calculator devenise practic imposibilă (deși, în măsura puterilor, reușeam totuși să lucrez puțin). În ciuda tuturor ambițiilor mele, ajunsesem efectiv întreținută de părinți, simțindu-mă vrând-nevrând ca un om infantil, incapabil să aibă grijă de sine.

Fiindcă medicii diagnosticau doar faimoasa DVV din cauza «posibilei labilități a psihicului», iar toate investigațiile erau normale, treptat m-am împăcat cu această situație, încercând să mă dezvolt cât mai mult chiar și într-un spațiu atât de limitat, și mă pregătisem deja să rămân singură până la sfârșitul vieții. Dar soarta este un lucru interesant și, chiar în toată viața mea «de cochilie», tot reușea să mă aducă împreună cu oameni interesanți și mă ispitea cu vechiul gust pentru viață. Astfel am întâlnit un om care m-a acceptat cu starea mea neînțeleasă și m-a stimulat să caut în continuare o ieșire din situația mea. Am început să merg la maseuri, la cei mai buni terapeuți care îndreaptă oasele, după care doar mă durea tare capul, am încercat homeopatia, acupunctura, chiar am apelat la clarvăzători. Cel mai bun psihoterapeut din oraș mi-a spus după un timp: «Sunteți o fată foarte curajoasă și datorită dumneavoastră m-am hotărât să fac schimbări în viață». În acel moment am înțeles că trebuie să închei psihoterapia, mai ales că pentru mine cea mai bună psihoterapie era cea orientată spre corp și tocmai pe ea, simțindu-mă blocată fizic, nu o puteam practica.

Osteopatia m-a ajutat în cel mai magic fel, când a doua zi după ședință mi-a revenit deodată minunata senzație de sănătate de odinioară și un val de energie. Dar, din păcate, a durat doar până la prima activitate fizică. Am continuat să merg la osteopat, dar cu timpul starea obținută inițial revenea tot mai rar. Pentru un timp foarte scurt mă ajutau perfuziile cu nootropil vasodilatator, dar după a cincea începea deja o senzație chinuitoare de supraîncărcare a capului și am început doar din când în când să îmi injectez intramuscular un centimetru cub pentru a elimina spasmele foarte puternice. Așa am trăit patru ani, până când într-o dimineață am descoperit sub articulația maxilarului o formațiune ciudată cât un bob de mazăre. Speriată, am fugit la un chirurg maxilofacial, care a spus că este un ganglion limfatic inflamat și mi-a diagnosticat ATM — disfuncția articulației temporomandibulare. Dar, cum s-a dovedit, și acesta era doar începutul, iar tot ce trăisem până atunci era doar «floare la ureche».

ATM și legătura sa cu vertebrele și mușchii gâtului

Veți spune ce legătură are DVV cu disfuncția ATM și că nu ați avut nici aparat dentar, nici dinți extrași, ci «doar, posibil, sindromul arterei vertebrale din cauza osteocondrozei cervicale» și că «muștele trebuie ținute separat, iar chiftelele separat». Obișnuită de medicina tradițională cu aceeași percepție, înainte eram și eu convinsă de separarea «ingredientelor» organismului uman. În această privință este interesant că la sfârșitul cărții Povilas Pauliukas spune că este important să deosebim sindromul arterei vertebrale și disfuncția ATM, care dau simptome asemănătoare. Tocmai despre unde m-a dus depănarea acestui «fir» vreau să povestesc. Am ajuns la consultație la acest chirurg vascular când situația devenise deja foarte serioasă (ce a dus la asta — voi menționa puțin mai jos). La consultație Povilas a făcut o ecografie a arterelor mele vertebrale și a concluzionat că sunt comprimate la origini (ca la mulți dintre cei care scriau mărturii pe forumuri). Mi-a propus o operație de îndepărtare a mușchilor scaleni, dar intuiția îmi spunea să aștept.

Am reușit să ajung și la consultație la chirurgul vascular de renume mondial Jan Blankensteijn. Și el mi-a diagnosticat compresia arterelor vertebrale la origini, dar nu era la fel de optimist în privința rezultatului operației. A spus sincer că în Europa asemenea operații aproape au încetat să se mai facă, fiindcă efectul lor este 50/50 și la mulți pacienți norocoși simptomele revin după un timp. I-am spus că am disfuncție ATM, iar el a răspuns că, deși nu este specialist în domeniul ATM, «gâtul și maxilarele sunt legate printr-un sistem complex de mușchi» și că ar fi mai bine să mă ocup de tratamentul tocmai al acestei probleme. Atunci îmi era greu să înțeleg legătura dintre poziția maxilarelor și influența ei asupra gâtului și, cu atât mai mult, asupra arterei vertebrale, dar cândva am dat peste una dintre primele confirmări științifice ale acestei legături — lucrarea profesorului italian Stefanelli, care lucra după un sistem de neînțeles pentru mine atunci: a echilibrat maxilarele pacientului, iar acesta a primit ca «bonus» decompresia arterei vertebrale. În fotografia de mai jos se vede compresia înainte de tratament și decompresia după.

Am avut noroc să cunosc unul dintre asemenea medici de renume mondial, Geir Olsen, care s-a dovedit un om foarte plăcut, complet lipsit de egoul obișnuit la nivelul acestor medici. Mi-a povestit despre «băieții italieni care au găsit o cale de a vindeca disfuncția ATM fără niciun medic» și m-a sfătuit să le citesc cartea despre influența poziției maxilarelor asupra vertebrelor și mușchilor cervicali și asupra întregului organism. Această carte a fondatorului metodei Starecta, un băiat simplu din Italia, Moreno Conte, care suferise mulți ani de simptome mult mai dure decât mine, a devenit pentru mine o adevărată revelație, răsturnându-mi toate concepțiile despre medicina modernă și organismul uman. Dar, cum a scris acest băiat, «înainte de a te îndrepta, trebuie să te frângi». Și înainte de toate aceste descoperiri, asta mi s-a întâmplat și mie.

«Tratamentul» ATM cu gutiere

După diagnosticul pus, chirurgul maxilofacial m-a trimis la cel mai bun ortodont de la catedra institutului medical din orașul meu. Acesta, la rândul lui, m-a trimis să fac numeroase imagini și mi-a diagnosticat deplasarea mandibulei în trei proiecții (în limbaj medical toate acestea sunt scrise complicat, de aceea eu scriu în cuvinte simple). Medicul mi-a făcut o gutieră, m-am culcat cu ea și… m-am trezit dimineața cu o durere ascuțită în mijlocul gâtului, cu un spasm continuu în ceafă, cap și față și, cel mai important — cu depresie! Încerc să nu-mi permit să mă descurajez, iar asta era ceva nou și în mod clar consecința unei acțiuni fizice. Mă clătinam și, la încercarea de a mă ridica, începea o amețeală puternică. Am scos imediat gutiera, mi-am injectat un centimetru cub de nootropil și în două zile spasmele au trecut, iar odată cu ele și depresia.

Medicul care pusese gutiera a spus că «se pare că schimbările din organism sunt deja profunde» și că trebuie să o port o oră pe zi, ceea ce făceam conștiincios, dar asta nu a dus la nimic. Un alt specialist, la care m-a trimis acest medic, a spus că, din cauza caninului extras, dinții de pe o parte sunt «culcați» și trebuie pus aparat dentar, dar asta este periculos, fiindcă «va acționa agresiv asupra articulației». În final mi-a făcut și el o gutieră, care a produs același efect ca prima. A mai fost un medic maxilofacial în străinătate, dar a spus că poate face o operație care «probabil nu va ajuta». Încerc să descriu toate acestea fără emoții, dar în realitate îmi era frică și greu — având un diagnostic concret, înțelegeam că medicii nu știu cum să trateze ATM, iar pe forumuri citeam și poveștile unor oameni care își pierduseră speranța ca mine.

Pericolele intervențiilor manuale

«Trebuie să mergeți la el, fiindcă există maseuri, iar acesta este un Maseur!» — mi-a spus un alt neurolog de la policlinică. Și am mers. «Masajul» s-a dovedit a fi o serie de manipulări destul de dure ale corpului, când terapeutul manual (iar «maseurul» era tocmai asta) făcea o «elice» din corpul meu, întorcând șoldurile într-o parte, iar umerii îi apăsa cu trosnituri până la canapea în cealaltă, mă lua de glezne și, cerându-mi să opun rezistență, răsucea în sensul opus, «îndrepta» gâtul. În a cincea zi de asemenea manipulări au început durerile lombare și nu mă puteam apleca, dar maseurul mi-a spus să continui să vin. Intuiția îmi spunea că se întâmplă ceva greșit, dar mă linișteam că totuși fac acest «masaj» la policlinică, și încă la un «Maseur».

La a opta ședință au început o durere de cap puternică și vărsături, dar terapeutul manual a spus să «mă odihnesc o zi» și să vin să termin seria. La a noua ședință a aplicat corpului meu aceeași schemă dură, mi-a rotit capul, l-a dat pe spate, trecând cu apăsare degetele de la ceafă în sus și… am început să tremur. Am continuat să tremur așa opt luni. Dar în acel moment la mine a început ceva ca o panică și prin corp a trecut frica, mâinile și picioarele au început să tremure. Noaptea m-am trezit din cauza unor palpitații groaznice și a unei senzații ciudate în sacru. Încercam să respir și să mă relaxez, dar nimic nu ajuta. Coastele au început să se strângă și a început nu doar frica, ci o teroare animalică de apropierea morții. Au început vărsături care au durat cinci ore. Ambulanța a înregistrat tensiunea 180 cu cât nu îmi amintesc — dar așa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată. S-a dovedit că era un «atac de panică obișnuit». De atunci începea în fiecare noapte timp de opt luni, până când organismul s-a echilibrat măcar puțin și a găsit un nou echilibru. Nu dormeam, aproape nu mâncam, un somnifer ușor îmi permitea să mă pierd doar pentru vreo două ore care nu mă odihneau.

Dar asta nu era încă tot — în cele două săptămâni după ultima ședință s-a întâmplat ceva cu structura corpului — capul și pelvisul s-au dus în față și cutia toracică s-a prăbușit literalmente înăuntru, un umăr a devenit mai sus decât celălalt. Totodată gâtul s-a alungit și s-a îngustat ca la o girafă. Capul și fața au încetat complet să «respire». Ce se întâmpla în acest timp cu psihicul — nici nu trebuie să vă imaginați, și nici nu vreau să îmi amintesc. Tot ce puteam face era să stau întinsă și să mă uit la emisiuni pozitive despre călătorii care, după cum credeam atunci, nu vor mai exista niciodată în viața mea.

DVV ca traumă biomecanică

Am înțeles ce se întâmplase cu corpul meu abia după ce am citit cartea lui Moreno Conte — chiar și după deplasarea maxilarelor, organismul obișnuit cu eforturile sportive compensase prin mușchi dezechilibrul apărut, dar maseurul a eliminat toate compensările musculare și, fără să bănuiască, mi-a adaptat scheletul și craniul la noua poziție deplasată a maxilarelor. Ce s-a întâmplat în acest timp cu mușchii, arterele și nervii — am descris deja. Asta s-ar fi întâmplat în orice caz — treptat, în douăzeci-treizeci de ani sau în timpul sarcinii, așa că în cazul meu poate este și bine că a ieșit tocmai așa. Presupun că începuturile traumei (mușcătura incorectă și dezechilibrul craniului) existau în mine de multă vreme, doar că nu erau descoperite de medicii specialităților înguste, iar după schimbarea poziției maxilarelor de către ortodont, colapsul postural era într-adevăr doar o chestiune de timp. Am simțit pe propria piele cât de important este echilibrul maxilarelor, cum influențează oasele craniului, vertebrele, mușchii, arterele, venele și organele interne și ce acțiune distructivă poate avea asupra organismului o intervenție stomatologică nechibzuită.

Aflându-mă în această stare, căutam ce m-ar putea ajuta și am văzut pe internet lucrările doctorului Savinov, care întrec orice imaginație, fondatorul ortocraniodonției în țara noastră. Pe scurt, el corectează distorsiunile craniului, ale articulațiilor maxilarelor și ale maxilarelor, obținând o simetrie a feței și corpului practic imposibilă. În căutările mele am cunoscut destul de mulți oameni, atât medici de înaltă clasă, cât și oameni care, suferind de numeroase simptome ce nu puteau fi tratate de medicina tradițională, au ieșit singuri literalmente de la fund, echilibrându-și maxilarele și crescând înălțimea mușcăturii. Așa am aflat povestea americanului Ken, care suferea de dureri în umăr, spate și «ceață cerebrală» și, chinuit de ani de «tratament pe nevăzute» la medici din multe specialități, a ieșit din criză prin metoda Starecta a lui Moreno Conte. Povestea lui poate fi citită aici. Am aflat și despre un spaniol care a făcut distonie aproape instantaneu după ce stomatologul i-a șlefuit contactele dentare de pe o parte. A început propriile cercetări asupra influenței sistemului cranio-maxilar asupra apariției distoniei după ce a urmat metoda Starecta. Fotografiile lui de dinainte și de după tratament pot fi văzute mai jos.

În acest moment și eu urmez un tratament biomecanic, iar pe paginile acestui blog vor apărea toate materialele legate de acest proces. Dar deja acum pot spune că am început din nou, puțin câte puțin, să mă întorc în corp și să simt. Am început din nou treptat să lucrez și să comunic. Deocamdată nu pot spune că fac călătorii, dar măcar suport deja drumuri lungi. Nu știu cum s-a hotărât Moreno Conte să-și descrie atât de sincer experiența și să își publice și fotografiile. Îmi este destul de stânjenitor să îmi descriu trăirile, dar totuși nu pot să nu o fac. După cum am aflat din experiența mea câștigată greu, ocluzia dentară influențează poziția maxilarului și mandibulei și poziția craniului în ansamblu. Poziția craniului și a maxilarelor influențează vertebrele și mușchii gâtului și toate structurile descendente ale corpului. Totodată, schimbarea lungimii și tonusului mușchilor poate provoca compresia arterelor vitale și influența alimentarea normală cu sânge a creierului și, în consecință, starea emoțională și psihică a omului.

După cum arată experiența unor asemenea «voluntari», diagnosticul de DVV pus astăzi multor pacienți nu este decât un mit, iar la baza lui se află o traumă biomecanică reală. Omul poate primi o asemenea traumă a sistemului maxilar-cranian în orice perioadă a vieții sau la naștere (sau chiar ca urmare a unei poziționări prenatale nefavorabile în uter). Se încearcă tratarea acestor oameni local — vertebre individuale, artere, psihicul separat de corp, fără să se observe că organismul uman este un sistem unitar care se autoreglează. Poate este timpul să urcăm de la nivelul local la un nivel mai înalt și să privim problema în ansamblu? Poate oamenii care suferă de boala-cameleon «DVV» suferă de fapt de un dezechilibru neidentificat al maxilarelor și craniului? Procesele biomecanicii craniului și mandibulei și influența lor asupra coloanei și organismului abia sunt studiate în știință, dar nu mai poate fi ignorată experiența oamenilor care au scăpat de «DVV» și de numeroasele simptome legate de ea, parcurgând acest drum.

Sindromul arterei vertebrale și postura — aici.

Distonia: experiența tratamentului biomecanic — aici.
_______________
© zub-za-zub.ru